A sunat clopoţelul să revenim la carte

                                                  

   După o vară fierbinte ,cu zile minunate şi lungi,toamna se apropie cu hainele ei frumos colorate cu miros de fructe şi recolte bogate,dar şi cu zile mai scurte şi mohorâte.

   Este o zi fabuloasă de toamnă,în care,puţinii nori cenuşii se zăresc pe cer.Ca într-un vis,zâna toamnei parcă mi-a apărut în faţă.Coborând din caleaşca ei de aur,a venit spre mine.Am întins mâna spre ea şi am zburat împreuna printre frunzele ruginii.Am văzut copaci cu mere rumene,pere aurii şi gutui parfumate.Miresmele lor mă îmbătau.

   Deodată,am deschis ochii şi am auzit-o pe mama spunându-mi: “Trezeşte-te!.Trebuie să mergi din nou la şcoală!”

   Pe cerul albastru sunt norişori albi şi pufoşi.Este 17 septembrie-prima zi de şcoală.

   A sunat clopoţelul.Inima îmi bate cu putere.De astăzi, cea care ne cunoştea cu bune şi cu rele, încă de când eram de-o şchioapă, nu mai e cu noi.Acum vom avea o dirigintă si mai multi profesori ,iar “Doamna” are din nou ,sub oblăduirea ei, copii de-o şchioapă.

   Copiii sunt veseli.Toamna le-a adus în dar prima zi a anului şcolar. La şcoală e larmă mare.... Larmă peste tot.Sunetul cristalin al clopoţelului se grăbeşte şi el să amintească tuturor că anotimpul hărniciei şi al roadelor bogate a sosit ,dominând străzile cu mantia-i strălucitoare .

   Păşim cu încredere.Pe bănci ne aşteptau noile manuale şi rechizite primite în dar de la şcoală, tocmai parcă să ne amintească că vacanţa s-a terminat şi trebuie să ne întoarcem din nou la carte.

   Doamna dirigintă ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, ce ne amintea de zâmbetul doamnei învăţătoare ,şi am ştiut că totul va fi bine .I-am cunoscut şi pe ceilalţi profesori, cărora, sperăm, că le-am făcut o impresie bună.

   Deşi ne este dor de doamna învăţătoare,vom fi foarte conştiincioşi şi vom trata şcoala cu respect şi seriozitate.

   Soarele este departe şi ,din când în când ,parcă, ne e dor de o zi călduroasă de vară.Dar cel mai nostalgic, se pare,e un greier ,care, după cum spune poetul, toată vara a cântat şi a dansat şi nimic n-a adunat.

   Plecăm de la şcoală şi ne îndreptăm spre parcul oraşului ,unde am poposit şi am povestit amintiri din vacanţă. Frunzele cad cu mişcări de aripi moi.Odată ajunse pe pământ, formează un covor foşnitor în care mi se afundă paşii.Răspândind tristeţe,vântul, cu a lui suflare, mătură frunzele pe aleile pustii.Printre ramurile goale,împodobite de lumină,vântul cântă la xilofon.La început, notele sunt interpretate cu uşurinţă,apoi rafalele perturbă întreaga simfonie!Copacii oftează,iar lacrimile de promoroacă picură una câte una peste frunzele moarte. Vreau să aud cântecul păsărelelor,dar degeaba!După un timp, în care totul parcă a încremenit, se aude cioc…cioc …cioc !Este ciocănitoarea ,care-şi caută hrana sub scoarţa copacilor !

   Furată de peisajul splendid de toamnă, nici nu am realizat când m-am apropiat de porţile grele ale parcului. Le depăşesc şi păşesc afară din parcul aurit. În interior simt o părere de rău că las în urmă această expoziţie în aer liber a celui mai celebru pictor al naturii: anotimpul toamna.