E sfârşit de februarie. E încă frig, dar razele soarelui îşi face loc prin norii de cenuşă şi, destul de timide, încearcă să topească petele mari de zăpadă, care încă au mai zăbovit.
Codrii sunt pustii , lipsiţi de frunze şi de cântecul păsărilor. În aer pluteşte o boare caldă, cu miros de pământ umed.
Iazurile se smulg din dunga gheţii şipotind ca nişte fluiere de argint, din care cântă ciobănaşi nevăzuţi.
Dar iată, acolo pe mal, sub o pată mare de zăpadă , se zăresc câteva firicele subţiri de iarbă. Trezirea la viaţă a naturii, căldura soarelui de primăvară au făcut ca acolo, în jos, pe mal, să răsară şi să se înalţe o floricică suavă, un gingaş ghiocel. Şi-a desprins capul din gluga lui cea verde înălţându-se cu trupul subţire şi crud spre lumina soarelui.
Dar, din cerul albastru, ca o petală de nu-mă-uita , au început să zboare, în adierea vântului, mii şi mii de fluturi albi.În joaca lor, în dansul lor, din întâmplare, un fulg s-a desprins din dans şi a poposit pe clopoţelulde argint al firavului ghiocel.Pentru câteva clipe , au început să-şi vorbească unul altuia, spunându-şi fiecare povestea lui. Fulgul era supărat şi a început să plângă , cu lacrimi de cristal, şiroind peste petalele delicatului clopoţel . Era trist pentru că razele soarelui îl încălzeau. Era trist pentru că mama lui , Ianuarie, l-a părăsit şi pentru că era singur şi neajutorat.
Acesta a fost şi primul şi ultimul lui dans. o adiere uşoară de vânt a mişcat clopoţelul de argint şi acele câteva picături de cristal au alunecat uşor, ajungând în pământ de catifea.
Pentru o clipă, ghiocelul a simţit că este singur , dar aceasta numai până când firicelele subţiri de apă s-au strecurat la rădăcinile lui.
A trecut o noapte, iar dimineaţa, când soarele proaspăt de primăvară şi-a revărsat razele blânde şi fragile, firavul ghiocel devenise un voinivel în haină albă – apa cristalină a fulgului de nea l-a hrănit peste noapte, i-a dat putere şi culoare.
Codrii sunt pustii , lipsiţi de frunze şi de cântecul păsărilor. În aer pluteşte o boare caldă, cu miros de pământ umed.
Iazurile se smulg din dunga gheţii şipotind ca nişte fluiere de argint, din care cântă ciobănaşi nevăzuţi.
Dar iată, acolo pe mal, sub o pată mare de zăpadă , se zăresc câteva firicele subţiri de iarbă. Trezirea la viaţă a naturii, căldura soarelui de primăvară au făcut ca acolo, în jos, pe mal, să răsară şi să se înalţe o floricică suavă, un gingaş ghiocel. Şi-a desprins capul din gluga lui cea verde înălţându-se cu trupul subţire şi crud spre lumina soarelui.
Dar, din cerul albastru, ca o petală de nu-mă-uita , au început să zboare, în adierea vântului, mii şi mii de fluturi albi.În joaca lor, în dansul lor, din întâmplare, un fulg s-a desprins din dans şi a poposit pe clopoţelulde argint al firavului ghiocel.Pentru câteva clipe , au început să-şi vorbească unul altuia, spunându-şi fiecare povestea lui. Fulgul era supărat şi a început să plângă , cu lacrimi de cristal, şiroind peste petalele delicatului clopoţel . Era trist pentru că razele soarelui îl încălzeau. Era trist pentru că mama lui , Ianuarie, l-a părăsit şi pentru că era singur şi neajutorat.
Acesta a fost şi primul şi ultimul lui dans. o adiere uşoară de vânt a mişcat clopoţelul de argint şi acele câteva picături de cristal au alunecat uşor, ajungând în pământ de catifea.
Pentru o clipă, ghiocelul a simţit că este singur , dar aceasta numai până când firicelele subţiri de apă s-au strecurat la rădăcinile lui.
A trecut o noapte, iar dimineaţa, când soarele proaspăt de primăvară şi-a revărsat razele blânde şi fragile, firavul ghiocel devenise un voinivel în haină albă – apa cristalină a fulgului de nea l-a hrănit peste noapte, i-a dat putere şi culoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu