Zâna părăsită

Ştiaţi copii că în adâncul pădurii există un sătuc populat numai de zâne? Ei bine, în acel sătuc, copiii de zâne se făceau cu ajutorul unor lalele fermecate. Zânele se aşezau în faţa unei lalele pe care apoi trebuia să o ungă cu praf de zână. Păi, tocmai această zână care a uns laleaua, e zâna din povestea noastră.
 Numele ei era Rozalinda. Ea nu credea în legenda că dacă unge o lalea cu praful de zână, din acea lalea va ieşi un copil de zână. Şi atunci Rozalinda neîncrezătoare, a încercat metoda. Când a văzut că merge, a spus:
 - Mă înşeală ochii cumva? Mie nu îmi plac copiii! Of! Ar fi trebuit să le cred pe celelalte zâne.
Cum a trecut timpul, aşa au trecut şi cele nouă luni. Laleaua Rozalindei trebuia să se deschidă dar, zâna nici nu voia să audă. S-a înfuriat şi a zis: - Am crezut că nu e adevărată povestea cu lalelele care se deschid şi apar copii de zână! Ei bine, nici n-o să mă duc să-mi văd copilul!
Chiar dacă trecuseră nouă luni, Rozalinda tot ura copiii. Dar iată că venise timpul ca micul copil de zână să-şi facă simţită prezenţa. Rozalinda tot n-a vrut să-l vadă. Aşa că bietul copil nici nu ştia că mama lui l-a părăsit. Din fericire, o zână trecea pe acolo. Copilaşul ieşi din lalea şi nimeri în braţele ei. Zâna, mai bucuroasă ca oricând, nu mai avea cuvinte din cauza emoţiei. Măcar ea iubea la nebunie copiii.
 Deci, micuţul bebeluş avea noroc. Dar zâna, uimită de frumuseţea micuţului, uită pentru moment că nu e copilul ei şi zise în gând: Stai aşa, ăsta nu e copilul meu! Ei şi ? Cui îi pasă? E al meu dacă mie mi s-a arătat, e primul meu copil! N-a mai stat pe gânduri, şi-a luat copilul acasă la ea. Abia atunci a realizat că bebele era o fetiţă adorabilă! - Oh Doamne, cred că voi fi o mamă minunată! zise zâna în culmea fericirii. În ziua următoare, copila primi şi un nume: Floricica. Tocmai când zâna dormea mai bine, micuţa Floricica se trezi şi începu să urle pentru că se simţea singură:
 -Uaaaaaaaaaaaaaa! Uaaaaaaaaaaaaaa! Zâna se trezi speriată şi alergă în camera bebeluşei.
 - Ah, Doamne Dumnezeule! Şi o luă pe Floricica în braţe. - Şşşşşşşşşş. Gata puişor mic, mama e aici. Floricica se linişti. Tic, tac, tic, tac, ...timpul trecu, iar zâna Floricica împlini optsprezece ani. Mama sa adoptivă îi spuse fetei că ea nu e mama ei naturală. Floricica se împăcă cu gândul deoarece ştia că zâna o iubeşte mai mult decât orice pe lume. Şi uite aşa, dragi copii, Floricica reuşise să ducă o viaţă frumoasă alături de mama ei adoptivă. Importantă e iubirea şi afecţiunea.
Dacă un copil se simte iubit nimic nu mai contează. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Rozalinda. Probabil e tot singură.