După o vară fierbinte ,cu zile minunate şi
lungi,toamna se apropie cu hainele ei frumos colorate cu miros de fructe şi
recolte bogate,dar şi cu zile mai scurte şi mohorâte.
Este o zi fabuloasă de toamnă,în care,puţinii
nori cenuşii se zăresc pe cer.Ca într-un vis,zâna toamnei parcă mi-a apărut în
faţă.Coborând din caleaşca ei de aur,a venit spre mine.Am întins mâna spre ea
şi am zburat împreuna printre frunzele ruginii.Am văzut copaci cu mere
rumene,pere aurii şi gutui parfumate.Miresmele lor mă îmbătau.
Deodată,am deschis ochii şi am auzit-o pe mama
spunându-mi: “Trezeşte-te!.Trebuie să mergi din nou la şcoală!”
Pe
cerul albastru sunt norişori albi şi pufoşi.Este 17 septembrie-prima zi de
şcoală.
A sunat clopoţelul.Inima îmi bate cu putere.De
astăzi, cea care ne cunoştea cu bune şi cu rele, încă de când eram de-o
şchioapă, nu mai e cu noi.Acum vom avea o dirigintă si mai multi profesori ,iar
“Doamna” are din nou ,sub oblăduirea ei, copii de-o şchioapă.
Copiii
sunt veseli.Toamna le-a adus în dar prima zi a anului şcolar. La şcoală e larmă mare.... Larmă peste tot.Sunetul
cristalin al clopoţelului se grăbeşte şi el să amintească tuturor că anotimpul
hărniciei şi al roadelor bogate a sosit ,dominând străzile cu mantia-i strălucitoare
.
Păşim
cu încredere.Pe bănci ne aşteptau noile manuale şi rechizite primite în dar de
la şcoală, tocmai parcă să ne amintească că vacanţa s-a terminat şi trebuie să
ne întoarcem din nou la carte.
Doamna
dirigintă ne-a întâmpinat cu un zâmbet larg, ce ne amintea de zâmbetul doamnei
învăţătoare ,şi am ştiut că totul va fi bine .I-am cunoscut şi pe ceilalţi
profesori, cărora, sperăm, că le-am făcut o impresie bună.
Deşi
ne este dor de doamna învăţătoare,vom fi foarte conştiincioşi şi vom trata
şcoala cu respect şi seriozitate.
Soarele
este departe şi ,din când în când ,parcă, ne e dor de o zi călduroasă de vară.Dar
cel mai nostalgic, se pare,e un greier ,care, după cum spune poetul, toată vara
a cântat şi a dansat şi nimic n-a adunat.
Plecăm de la şcoală şi ne îndreptăm spre
parcul oraşului ,unde am poposit şi am povestit amintiri din vacanţă. Frunzele
cad cu mişcări de aripi moi.Odată ajunse pe pământ, formează un covor foşnitor
în care mi se afundă paşii.Răspândind tristeţe,vântul, cu a lui suflare, mătură
frunzele pe aleile pustii.Printre ramurile goale,împodobite de lumină,vântul
cântă la xilofon.La început, notele sunt interpretate cu uşurinţă,apoi rafalele
perturbă întreaga simfonie!Copacii oftează,iar lacrimile de promoroacă picură
una câte una peste frunzele moarte. Vreau să aud cântecul păsărelelor,dar
degeaba!După un timp, în care totul parcă a încremenit, se aude cioc…cioc …cioc
!Este ciocănitoarea ,care-şi caută hrana sub scoarţa copacilor !
Furată de peisajul splendid de toamnă, nici
nu am realizat când m-am apropiat de porţile grele ale parcului. Le depăşesc şi
păşesc afară din parcul aurit. În interior simt o părere de rău că las în urmă
această expoziţie în aer liber a celui mai celebru pictor al naturii: anotimpul
toamna.
