Sezonul ruginiu

Anotimpul toamna a cucerit întreaga suflare. Îmi amintesc, parcă era ieri, seninătatea cerului, iar azi, văzduhul cenuşiu plânge necontenit. Singurul element care dădea vitalitate naturii, soarele, este acum palid, abia mai zâmbeşte. Copacii suferă de pierderea frunzelor, intend braţele spre cer şi se roagă. Solul este acoperit de o plapumă pufoasă, arămie, împletită din frunze lipsite de vlagă. De multe ori stau şi privesc cum neobositele păsări vâslesc pe apa întunecată a cerului spre alte ţări cu lumina mai caldă. O să îmi lipsească ciripitul lor din fiecare dimineaţă, fiecare doză de energie oferită prin naturaleţea lor. Pe câmpuri oamenii culeg roadele pământului stors de vitalitate, care, încet, încet, predă ştafeta şi se pregăteşte de odihnă. Iar eu, privesc neputincios cum toate aceste minunăţii ne părăsesc, dar mai am speranţa că la primăvară totul va reveni la viaţă.