Era o toamnă cumplită. Întreaga pădure îşi pierduse nuanţele dulci de galben şi acum nu se vede decât griul cerului întunecat.
Privighetoarea plângea, stând abătută pe creanga unui copac. Lacrimile ei calde mângâiau trandafirul ale cărui petale erau roşii ca rubinul.
-Ce s-a întâmplat?De ce plângi? a întrebat aceasta.
-Trbuie să plec în ţările calde, dar sunt atât de slăbită…În plus, din cauza vântului mi s-a rupt aripa.
Trandafirul, văzând cât de tristă era Privighetoarea, i-a sugerat să meargă la Vânt şi să îl roage să nu fie aşa de aspru. Aceasta a spus:
-Cum să merg la el când eu abia mă ţin pe picioare?
-Ia-mi petalele şi bandajează-mi aripa.Eu, în câteva zile mă voi ofili, dar dacă faci cum ţi-am zis, tu te vei salva precum şi toate vieţuitoarele care acum îngheaţă de frig.
Privighetoarea a făcut întocmai cum i-a zis Trandafirul. Când a ajuns la Vânt l-a rugat să nu mai sufle cuatâta putere şi i-a povestit cum şi-a rupt aripa.
-Îmi pare rău pentru tine şi voi face ce vrei cu o singură condiţie: cântă cea mai frumoasă melodie pe care o ştii. Dacă nu îmi va plăcea, o să te îngheţ.
Privighetoarea a început să cânte. Glasul ei încălzea toată pădurea, iar Vântul era copleşit. Prcă toţi erau hipnotizaţi. Deodată a răsăritn soarele cu galbenul lui aprins şi pădurea şi-a recuperat culoarea vie.
Toată lumea i-a mulţumit Privighetoarei,care şi-a vindecat aripa şi a zburat spre ţările calde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu